Site Search


Oliver Cromwell
material trimis de Irinutza



Venise timpul ca fiecare englez sa opteze pentru una din tabere. Londra, oras rebel si protestant, se arata favorabila parlamentului, dar orasele sedii ale diocezelor erau favorabile episcopilor lor,deci in favoarea regelui. Cat despre tarani, multi dintre ei ramaneau indiferenti. Se poate spune ca Nordul catolic si Vestul erau mai curand alaturi de rege iar Sudul si Estul alaturi de parlament.

Nimeni din tabara parlamentara nu dorea, la inceputul razboiului sa-l doboare pe Carol Stuart. Nimeni nu-si imagina ca ar fi posibil sa se lipseasca de el. Parlamentul voia numai sa se asigure de persoana regelui si sa-l desparta de sfetnicii sai rai. Ideea despre caracterul sacru al regalitatii ramane intacta. In lipsa unui mecanism constitutional, dezbaterea parlamentara lua forma unei batalii corp la corp.

Iau parte activa la razboi-in ambele tabere-cei mai buni oameni ai natiunii. Fiecare dintre cele doua tabere se lauda ca este o armata crestina. Daca vitejia si credinta luptatorilor erau fara margini, in schimb stiinta lor militara era, cel putin la inceput, mediocra.Cei mai multi se arunca in lupta la noroc. La inceput Carol avea un plan, acela de a inconjura Londra ;parlamentul nu are nici una, in afara doar de a-l prinde pe rege viu.

Inceputul razboiului s-a aratat favorabil regelui, care, in urma unei batalii indecise, la Edgehill, a putut concentra trei armate impotriva Londrei. Parlamentul, ca sa-si asigure victoria, sfarsi prin a semna in 1643 Covenant-ul, acceptand riscul de a vedea o armata presbiteriana instalata langa zidurile Londrei. Alianta cu scotienii I-a adus parlamentului, in 1644, victoria de la Marston Moor, langa York. Cel mai bun soldat de la Marston Moor a fost un om nou: Oliver Cromwell, mic sguire din Huntingdon, varul lui Hampden si, ca si el, puritan din adolescenta. Se lasa in voia emotiilor mai mult decat un englez obisnuit si-i vedeai deseori lacrimi in ochi.Cand era vorba sa-si apere credinta, Cromwell putea sa fie dur, dar era de o blandete nemarginita fata de acei bieti cerstini care nu cereau altceva decat sa traiasca in deplina curatenie sufleteacsa. De multe ori, in preajma unei mari batalii sau a unei importante hotarari, a fost vazut fugind de oameni, inchizandu-se undeva cu biblia in mana si rugandu-se

vreme indelungata. Deputat in parlamentul din anul 1628 si puritan pasionat, la inceputul razboiului civil a recrutat printre vecinii sai o mica trupa de calareti. Ostean realist recunoscuse superioritatea cavaleriei regale si necesitatea, in cazul cand armata parlamentului voia sa iasa invingatoare, de a o recruta intra soldatii devotati cauzei si nu dintre mercenari sau insi nepasatori.

Obsedat de ideea de a crea o armata model, a recrutat paisprezece escadroane, in total 1100 de oameni ”dupa pofta inimii sale, oameni strans uniti intre ei printr-o disciplina comuna” . La alegerea ofiterilor sai nu tinea seama de originea lor. „Imi place mai mult un capitan prost imbracat, dar care stie pentru ce se lupta, decat ceea ce voi numiti un gentilom si care nu-i bun de nimic altceva.” Tuturor le impunea cea mai stricta disciplina, nu numai pe campul de batalie ci si in timpul odihnei. Oamenii lui Cromwell joaca in armatele parlamentului rolul „partidului” in regimurile autoritare ale timpului nostru.

Executarea lui Laud la izolat si mai mult pe Carol de parlament. Pentru a obtine o victorie promta parlamentul avea nevoie de o armata care sa fie in intregime de valoarea „coastelor de fier” ale lui Cromwell. Cromwell a avut curajul sa spuna parlamentarilor ca armata lor nu va fi victorioasa decat in ziua cand vor renunta sa mai comande ei insisi trupele. Era nevoie de soldati si nu de politicieni. Masura ceruta de Cromwell fu votata sub denumirea de „Self Denying ordinance” si fu creata o armata dupa noul model sub comanda lui sir Thomas Fairfax. Cromwell a fost autorizat printr-o dispozitie speciala sa ramana locotenentul lui Fairfax.

Noul model repurta asupra trupelor regale victoria decisiva de la Naseby (1645), in care Cromwell vazu mana lui Dumnezeu. In anul urmator Fairfax porni impotriva Oxfordului si Carol a trebuit sa fuga. Era sfersitul rezistentei regale. La 27 aprilie 1646 a parasit Oxfordul, iar primul sau gand a fost sa se duca la Londra. In ultima clipa s-a razgandit si s-a decis sa se predea in mainile scotienilor.

Caderea Oxfordului si fuga lui Carol adusera victoria parlamentului. Dar victoria militara, intr-un razboi civil, e departe de a rezolva toate problemele. Infrangerea regelui facea imposibil despotismul suveranului si nu ingaduia despotismul parlamentului. Tara ramanea regalista. Desi infranti, multi dintre partizanii lui Carol asteptau cu incredere momentul in care Anglia isi va regasi „bunele obiceiuri de altadata, veselia de altadata si firea buna de altadata”. „In ochii ofiterilor lui Cromwell, lorzii englezi erau coloneii lui William Cuceritorul, baronii-maiorii sai, iar cavalerii-capitanii acestuia”.

Incoltit intre un popor conservator si o armata radicala, parlamentul nu intelegea nici poporul nici armata, tindea sa devina o autocratie colectiva. Parlamentul, ca sa fi putut incheia un tratat valabil, ar fi trebuit sa dispuna de puterea reala. Or, puterea nu o avea decat armata, 30.000 de oameni sub ordinele lui Fairfax si Cromwell. Dorinta parlamentului era :

  • de a-i lasa cat mai repede la vatra, pastrand numai trupele necesare pentru serviciile de garnizoana si pentru o campanie in Irlanda pe care dezordinile din acea tara o faceau din ce in ce mai necesara;
  • sa-i pastreze pe ofiterii prezbiterieni si sa-i elibereze pe independenti, care pareau suspecti;
  • sa nu plateasca restantele de solda.

    Cromwell, parlamentar si soldat in acelasi timp era foarte nelinistit de ura pe care o vedea crescand la Westminster impotriva armatei. El nu intelegea cum parlamentul poate refuza invingatorilor dreptul de a fi crestin in felul un care intelegea fiecare, cand ei luptasera tocmai in scopul obtinerii acestui drept. Tulburat, sfasiat sufleteste, nefericit, isi luase confidenti doi barbati mai tineri: pe Vane si pe propiul sau ginere, Ireton, revoltati amandoi, ca si dansul, de ingratitudinea parlamentarilor presbiterieni. Totusi ideea de a ridica armata impotriva parlamentului nu-i trecuse niciodata prin cap lui Cromwell, care avea o sincera repulsie fata de razboiul civil si orice dictatura militara.

    Parlamentul trimise patru dintre membrii sai, printre care pe Cromwell si pe Ireton, pentru a trata cu nemultumitii. Poate ca Cromwell ar fi reusit sa restabileasca ordinea daca, in timpul negocierilor, n-ar fi aflat ca parlamentarii se faceau numai ca asculta plangerile armatei, pregatindu-se sa o atace. Cand parlamentul propuse armatei sa o lase la vatra platindu-i solda pe opt zile Cromwell hotara sa paraseasca Londra si sa se alature soldatilor. Era gata acum sa se serveasca de armata pentru a dejuca intrigile parlamentarilor. Comportarea lui era contrara ideilor pe care le exprimase adesea.

    Sub comanda lui Cromwell, 20.000 de oameni se indreptara spre oras, 20.000 de oameni care, inainte de a se pune in miscare, se rugasera indelung Domnului;20.000 de oameni care erau de acord cu ofiterii lor ca sa ceara dreptate. O scrisoare, redactata de Cromwell, fu adresata lordului-primar al Londrei, care ar fi putut opune rezistenta. Cromwell cerea in acea scrisoare libertatea pentru soldatii sai de a-si practica fiecare religia lui. Scrisoarea, citita in Camera Comunelor, fu ascultata cu teama si respect. Urma o declaratie a armatei redactata de Ireton. Armata cerea ca parlamentul sa fie curatat de unusprezece membrii pe care soldatii ii socoteau indezirabili. Parlamentul refuza, armata se apropie de Londra;cand fu destul de aproape, cei unusprezece membri fugira. Parlamentul autoriza armata sa intre in Londra si Fairfax fu numit conetabilul Turnului.

    Cromwell avea spiritul lent, viguros si simplu. In tineretea sa avusese un cult pentru parlament, dar isi pierduse increderea in aceasta institutie; incerca sa cada la invoiala cu regele. In armata se forma o partida noua:aceea a levellerilor. Atatati de un pamfletar puritan, John Lilburne, levellerii (sau nivelatorii)raspandeau o doctrina republicana. Bun vorbitor, violent, credul, razbunator Lilburne era dintre acei oameni care stiun sa se faca ascultati de mase, si pe care le duc la dezastru. El se lovea, in persoana lui Fairfax si a lui Cromwell de niste sefi capabili sa apere cu forta o pozitie de mijloc si rezonabila.Carol disparu din Hampton Court la 11 nov. 1647 . Fuga aceasta trezi neincrederea nivelatorilor in Cromwell. La 15 nov. avura loc cateva razmerite in sanul regimentelor, iar unii ostasi intrara in front cu pamfletul lui Lilburne. Cromwell isi trase sabia, se repezi la rebeli si porunci unor oameni siguri de-ai sai sa-I aresteze. Trei dintre rebeli fura trimisi in fata Curtii martiale; unul dintre ei, asupra caruia cazura sortii, fu impuscat la ordinul lui Cromwell. Rebeliunea fu invinsa.

    Carol fugise de temnicierii lui pentru a da peste un altul. Regele Carol incerca din nou sa aduca o armata scotiana in Anglia. In fata pericolului unei insurectii regaliste sprijinite de scotieni, parlamentul si armata se aliara. In acest al doilea razboi civil (1648), Cromwell repurta o victorie rapida si completa; si in acest triumf al sau vazu mana Domnului.

    Situatia independentilor si a armatei devenea periculoasa. Multi ofiteri puritani incepeau sa spuna ca nu este posibila o pace veritabila atata timp cat Carol Stuart nu va fi inlaturat. Dar, Fairfax ramanea loialist si Cromwell insusi sovaia. Orice ar fi fost trebuia sa actioneze sau sa piara. Armata porni impotriva parlamentului. La 6 dec. 1648, colonelul Pride si muschetarii sai se postara la intrarea in parlament cu o lista in mana si arestara pe suspecti. De aici inainte era sigur ca aceasta ramasita de parlament va vota tot ce-i voi cere sefii armatei. Mai ramanea regele. Cromwell vedea limpede ca, daca il sacrifica pe Carol Stuart moartea lui, va crea o prapastie intre armata si natiune.

    Cromwell lua o hotarare subita, pe care o atribui ca intotdeauna unei inspiratii divine. La 20 ian. 1649 se deschise procesul regelui. Condamnat la moarte, regele i-a scris printului de Wales o scrisoare plina de noblete in care il sfatuia sa fie mai curand bun decat mare si sa se dovedeasca statornic si credincios in materie de religie. Pana si pe esafod, cu cateva minute inainte de moarte a repetat cu o admirabila claritate ideile politice pentru care pierea: „Cat despre popor, doresc libertatea sa tot atat cat oricare altul, libertatea consta in a avea un guvernamant, legi, multumita carora viata poporului si bunurile sale sa poatea fi numite ale sale. Ea nu inseamna ca poporul sa exercite el insusi guvernarea. Un supus si un suveran sunt fiinte in mod evident diferite.”

    Cromwell, ramasita de parlament si armata ramasera in fruntea unei Anglii ostile si indignate, pe care trebuiau totusi s-o guverneze.

    In martie ramasita de parlament aboli Camera Lorzilor si functia regelui, ca „inutile, apasatoare si periculoase pentru libertatea poporului”. Anglia trebuia sa fie in viitor un Commonwealth, o republica. Condamnati sa mentina o dictatura militara cu totul contrara principiilor lor, republicanii acestia se justificau invocand Biblia. Cromwell alcatui un Consiliu de stat, in care intrara cativa squires, avocati, osteni si care administra intr-un mod eficace finantele, armata si marina.

    O dictatura militara nu este posibila dacat daca dictatorul are cel putin sprijinul armatei. Or, armata, care crezuse ca face o revolutie democratica, se suparase repede vazand ca adusese la putere o oligarhie. Curand ostilitatea fata de givern deveni aproape unanima. In fruntea nivelatorilor, demagogul Lilburne porni sa se razboiasca cu noua carmuire. Cand guvernul republicii porunci executarea unui razvratit in fata Catedralei Sf.Paul, toti orasenii din Londra arborara panglica verde a nivelatorilor.

    Cromwell nu putea fi decat foarte ingrijorat de aceasta agitatie egalitara. El credea in necesitatea unei aristocratii, pe care de altfel o definea mai mult prin credinta decat prin origine. Avea groaza de orice dezordine. Pentru nelinistea sa sufleteasca singurul leac a fost intotdeauna actiunea. In batalie se trezeau bunul sau simt si virtutile practice. Or, prilejurile de a actiona nu lipseau. De cativa ani Irlanda era condusa de un partid catolic. Protestantii englezi fusesera masacrati. Cromwell porni intr-acolo, in fruntea unei armate dupa modelul nou cu un alai aproape regesc. Nimici fortele locale si razbuna masacrul printr-un alt masacru. Protestantul Cromwell a predat Irlanda clericalismului catolic.

    Scotia parea mai periculoasa. Executarea lui Carol Stuart, rege scotian, a dus la reimpacarea bisericii presbiteriene si a nobilimii scotiene. Printul de Wales a fost proclamat rege la 19 ani sub numele de Carol al II –lea si a semnat Covenant-ul. Devenise probabila o invazie a Angliei de catre o armata regalista. Cromwell propuse un razboi preventiv.Loialul Fairfax refuza sa se amestece. Fairfax se retrase;Cromwell deveni comandant sef. Experienta celor 10 ani de razboi facuse din acest marunt squire un mare general. Cunostea putine teorii asupra artei razboiului dar era un organizator minunat, un sef admirabil si, in batalie, un tactician care stia sa-si pastreze mintea limpede si sa ia in clipa favorabila hotararea de a risca totul. S-a folosit de un joc indraznet impotriva scotienilor. Lasandu-i sa patrunda pe teritoriul englez, se plasa intre ei si Scotia si-i zdrobi la Worcester, in 1651. Carol al II-lea a trebuit sa fuga. Ca si Irlanda, Scotia parea supusa. Uniunea Marii Britanii era acum completa si, timp de cateva saptamani, datorita victoriei, Cromwell a devenit popular.

    Un raspuns sumbru, deoarece, cu toate victoriile sale Cromwell ramane posomorat. Intelege ca a sosit momentul sa se treaca de la legea militara la legea civila, de la forta la justitie. Stie prea bine ca daca ar ingadui tuturor cetatenilor sa voteze in mod liber, acestia ar rechema dinastia Stuart. Cromwell s-a saturat de intoleranta partizanilor sai si incepe sa viseze vag la o Anglie protestanta , unita si imperiala. In orice caz e necesar sa dizlove ramasita de parlament, de care armata e dezgustata. La 20 apr.1653 Parlamentul cel lung disparu usurel ca un vis. Neindraznind sa recurga la alegeri, ceru bisericilor independente sa gaseasca niste oameni intelepti si constitui astfel un parlament de 150 de membri, care fu numit Parlamentul lui Barebones. Cromwell se dezgusta repede de oamenii aceia pe care el insusi ii scosese din obscuritate si care fara indoiala ca i-ar fi concediat si pe ei daca nu s-ar fi dizolvat singuri.

    O noua constitutie fu pregatita de sefii armatei. Acest Instrument de guvernare este remarcabil prin indrazneala ideilor, atat de noi incat nici nu s-au putut aplica atunci. Autoritatea suprema trebuia sa apartina unui lord protector, unui consiliu si unui parlament, completat curand cu o Camera a Lorzilor. Parlamentul Protectorului era supus constitutiei. Pentru prima oara Anglia,Scotia si Irlanda erau guvernata de aceleasi legi. Dar aceasta unire impusa prin forta ramanea precara si, incepand de la Restauratie, vechile parlamente aveau sa reapara si in Scotia si in Irlanda.

    Anglia nu iubea armata dar armata de uscat si flota impusesera in afara respect fata de Anglia. Prin Actul de navigatie din 1651, Cromwell interzise altor vase decat cele engleze sa importe marfuri in Anglia. Dupa pacea cu Olanda semnata in 1654, principalul dusman din afara a lui Cromwell fu Spania. Cromwell ii lua Spaniei Jamaica si infiinta o colonie prospera. El, cel dintai, a avut ideea de a trimite si mentine o flota engleza in Mediterana si de a fortifica Gibraltarul. Putrea sa maritima si mediteraneana I-a ingaduit lui Cromwell sa intervina cu eficacitate in treburile continentale. Dar razboaiele acestea costau scump si, cu toate succesele repurtate pe mare si pe uscat, politica externa a lui Cromwell nu era populara. Stapan a trei regate, temut in toata Europa, Protectorul nu mai avea ca dusmani decat pe fostii sai prieteni. Cand in 1658, Cromwell muri, tanar inca, intreg edificiul cladit in graba, prin care incercase sa inlocuiasca Anglia traditionala, se clatina indata. Aproape de a-si da sfarsitul, fu auzit murmurand : „Opera mea e implinita”. Dar ea nu avea sa-i supravietuiasca. Nu trecusera nici doi ani de la moartea lui Cromwell si tot ceea ce crease se facuse praf si pulbere, ca si el insusi.

  • 1 user online
    Useri autentificati: