Site Search


Arhitectura romanica
pagina realizata de Axllitza



Problema originii si a datei cand au aparut cele dintai monumente romanice precum si a regiunii in care stilul romanic s-a constituit definitiv si de unde apoi a iradiat, ramane un domeniu al conjecturilor si controverselor. Cert este ca romanicul isi deriva elementele din arhitectura carolingiana-ottoniana, insumand si elementele bizantine, musulmane si de arta barbara. Important si definitoriu este insa faptul ca toate aceste elemente eterogene au fost asimilate si reelaborate intr-o viziune unitara si organica, ale carei izvoare stilistice sunt, in esenta, romane.

In privinta datei constituirii unei arhitecturi “romanice” propriu-zise, se accepta in general de catre istoricii din arta perioada(grosso modo) ultimele doua decenii ale secolului al X-lea si a primei jumatati a secolului urmator. Iar ca regiune de origine, tezele propuse sunt in principiu trei:centrul Frantei(Burgundia, Normandia), dar si Proventa unde arhitectura romana capatase o individualitate mai bine definita. Lombardia, zona invecinata cu regiunea de deplina afirmare a arhitecturii ottoniene, unde zidarii aveau inca din Antichitate reputatia de foarte iscusiti constructori si Catalonia, unde “prima arta romanica”este caracterizata de o mare simplitate a formelor, precum si de faptul ca majoritatea solutiilor constructive adoptate au fost preluate din arhitectura carolingiana. Particularitatile acestor prime biserici romanice din Catalonia datand de la sfarsitul secolului al X-lea(si inspirandu-se direct si din arhitectura localamozaraba, ca la bazilica din Pedret)au fost identificate si la numeroase biserici din Franta, Germania si Italia.

In mod definitoriu si exemplar, arhitectura romanica si-a gasit realizarea in edificiile religioase situate pe traseul marilor drumuri de pelerinaje, unde afluenta imensa de vizitatori a determinat atat trecerea la dimensiuni mult mai vaste, cat si modficarea functionala a planului constructiilor. Principalele biserici de pelerinaj erau S. Martin si Tours construita in 1067 in prezenta lui Wilhelm Cuceritorul, si a carei tipologie spatial-ornamentala se intalneste si in Anglia, unde adeterminat constituirea arhitecturii normande si Catedrala Santiago din Compostela, cel mai important punct de pelerinaj al crestinatatii, dupa Ierusalim si Roma. Mai impunatoare decat toate era marea biserica a abatiei Cluny. Avea cinci nave, cinci turnuri, un deambulatoriu cu cinci capele radiale, doua transepturi cu capele, inaltimea boltei de 28 m si o lungime de 127 m, fiind astfel, timp de patru secole, cea mai mare biserica a crestinatatii.

De remarcat si influenta mediului natural asupra arhitecturii romanice, determinandu-i anumite particularitati regionale. Astfel, in regiunile nordice, de exemplu in Anglia, unde cerul era mai mult timp acoperit, deschiderea ferestrelor este mult mai mare, pentru a permite sa intre cat mai mult lumina zilei. Dimpotriva, in regiunile de miazazi ale continentului ferestrele vor fi mult mai mici, spre a impiedica o lumina prea puternica de afara. De asemenea, aici acoperisurile bisericilor sunt mai joase, mai plate, in timmp ce in regiunile nordice, cu ploi si zapezi abundente, acoperisurile vor fi mult mai inalte, mai ascutite, pentru a permite scurgerea rapida a ploii si a evita depunerea unui strat prea gros de zapada.

Planul bisericilor romanice, dupa tari si regiuni, sau potrivit conceptiilor ordinelor monastice este foarte variat:rectangular, rotund, de cruce greaca, treflat, poligonal, cu sau fara nave laterale, cu un transept sau doua, cu una sau doua abside opuse. Dar marea majoritate a acestor edificii au planul de cruce latina, cu axa pe directia est-vest, plan rezultat din intretaierea navei cu un transept, care devine o a doua nava, perpendiculara pe cea principala si surmontata la intersectie de o cupola. Marile biserici de pelerinaj si-au amplificat spatiul prin adaugarea a doua sau patru nave laterale, prin transeptul simplu sau dublu si mai multe capele pe latura estica, prin inmultirea numarului de capele radiale din absida si prin coridorul inelar al deambulatoriului care inconjoara altarul si care permitea trecerea pelerinilor prin fata capelelor continand relicvele sfintilor.

Fatada este un zid drept, un zid dreptunghiular surmontat de un fronton, in Toscana, cu una sau mai multe serii de arce elegante dispuse in loggii suprapuse cu un aspect initial sobru, elementul cel mai atent ornamentat sculptural fiind portalul. Multe biserici au nava centrala precedata de un portic, in care se pregatea serviciul divin si care constituie locul solemn de tranzitie intre spatiul profan si spatiul sacru. Una din importantele modificari de plan intervenite in perioada romanica este si disparitia cvadriporticului, al carui exemplu clasic, ramas pana azi in perfecta stare de conservare, este cea al bazilicei S. Ambrigio din Milano, fapt care a avut drept urmare punerea din plin in evidenta a fatadei, careia i se va da din ce in ce o mai mare atentie. „Claustrul”(curtea interioara, de forma patrata sau rectangulara, marginita pe toate laturile de un portic acoperit si avand de obicei in centru o fantana), nefiind destinat laicilor, ci exclusiv clericilor si calugarilor, este plasat in afara trecerii credinciosilor, lipit de unul din flancurile bisericii. Pana in secolul al XII-lea, avea drept plafon o simpla sarpanta. Apoi plafonul va fi din zidarie.

Elementul esential este portalul, avand eventual alaturi cateva statui in basorelief, deasupra lintoul si luneta cu sculpturi, iar in centrul frontonului o fereastra in forma de cruce, sau rotunda(oculus), bogat ornamentata, preluata mai tarziu de edificiilr gotice(asa-numita rozasa).

O importanta deosebita capata in arhitectura romanica turnurile si clopotnitele. Traditia turnurilor-lanterna carolingiene s-a transmis si epocii romanice dintr-o stringenta necesitate:bisericile romanice sunt foarte slab luminate, in cele cu bolti ferestrele sunt mici si rare, de obicei navele centrale primesc lumina numai prin ferestrele navelor laterale. Doar absida poate avea ferestre inalte care lumineaza si deambulatoriul.

Exista clopotnite care nu au forma de turn. Clopotnitele romanice sunt sunt plasate in mijlocul edificiului. Multe biserici nu au decat un turn-clopotnita lateral, dar unele mai importante pot avea mai multe, situate in diferite puncte. Bisericile mari, mai ales cele din Normandia au adeseori doua turnuri care incadreaza fatada si un turn central, pe incrucisarea transeptului cu nava. Dimpotriva altele au doua turnuri pe bratele transeptului si unul pe fatada. Catedrala din Worms are pe fiecare brat ale celor doua transepturi cate un turn-lanterna, deci in total 6 turnuri. Dar majoritatea bisericilor nu au decat un turn plantat pe intersectia transeptului cu nava. Clopotnitele izolate de corpul bisericii, foarte curente in epoca precedenta. Sunt acum exceptii ca, de exemplu la catedrala Regensburg, iar in Franta se intalnesc numai la bisericile ramase neterminate. Forma turnurilor este diferita:in intregime pe baza patrata sau devenind octogonale de la nivelul acoperisului, sau cilindrice in intregime, ori numai in partea superioara, etc.

Toate turnurile – clopotnite sunt construite fie pe pereti plini, masivi, fie pe arcade care uneori formeaza o tinda, un nartex. Nu arareori parterul lor nu comunica cu exteriorul, in care caz, clopotnita poate deveni un turn de aparare, un fel de donjon cu o platforma crenelata si chiar cu metereze in care o parte din populatie isi poate gasi refugiul in caz de razboi sau in timp de pace parteruul clopotnitei poate deveni o capela ori servi drept baptisteriu. C. Enlart mai adauga ca cele mai vechi clopotnite cunoscute au plan circular precizand totodata ca dupa perioada carolingiana forma lor cilindrica se intalneste din ce in ce mai rar, iar in epoca romanica numai in Anglia, Germania, Lombardia si in mod cu totul exceptional in Franta.

Criptele se intalnesc in majoritatea bisericilor mai importante, situate dedesuptul corului si absidei. In Germania si Lombardia criptele se extind dedesuptul si pe intreaga lungime a transeptului. Intotdeauna boltite, criptele sunt aproape intotdeauna divizate de suporti masivi, coloane sau pilastri, mult mai numerosi si mai masivi decat cei din interiorul bisericii. Criptele pot fi la niveluri diferite: subterane, semi-subterane, sau la nivelul pavimentului navei. In aceste 2 cazuri din urma, accesul la altarul principal este asigurat de 2 scari laterale ridicate pe axul navei, la fel ca scara sau scarile care coboara in cripta.

Arhitectural, interiorul bisericii prezinta zidurile laterale impartite in zone orizontale. Zona inferioara formeaza marile arcade, sustinute de stalpi dreptunghiulari si mai ales de stalpi cruciformi, compusi dintr-un nucleu central cu 4 pilastri in jurul acestuia. Deasupra marilor arcade, zona superioara este constituita de tribune deschise spre nava printr-un al doilea ordin de arcada. Tribunele sunt de regula foarte spatioase, din ele credinciosii pot privi desfasurarea serviciului divin, dar accesul este asigurat de scari extrem de inguste. In bisericile unde tribunele lipsesc, acestea sunt inlocuite de o galerie deschisa, de asemenea foarte ingusta, un simplu coridor de trecere numit triforium, care poate fi redus si doar la un sir de arcade oarbe, inaltandu-se deasupra nivelului navelor laterale. In fine, deasupra triforiumului se deschid ferestre inalte. Functia tribunelor este de a incarca zidurile navelor laterale, sporindu-le astfel rezistenta, de a crea un spatiu suplimentar credinciosilor sau cantaretilor bisericii si de a servi la intretinerea edificiului si cu ocazia marilor sarbatori la decoratia interiorului.

Cronicile din secolele X-XI mentioneaza foarte numeroase cazuri de incendii carora le-au cazut prada bisericile cu plafonul in sparpant. Pentru prevenirea acestor dezastre trebuia neaparat inlocuit lemnul cu piatra, sarpanta navei trebuia inlocuita cu o bolta. Dar boltirea unei biserici pretindea o modificare a insesi structurii intregului edificiu. Caci plafonul in sarpanta utiliza barne lungi chiar de 18 metri ale caror extremitati zidul subtire le putea sustine usor, barna exercitand o presiune verticala, arcul boltei exercita insa o presiune oblica, asupra peretilor, care prin urmare trebuia sa fie mult mai masivi si intariti prin contraforti, incorporati in ziduri. O consecinta a grosimii sporite a peretilor era reducerea luminozotatii interiorului si deci necesitatea de a se deschide ferestre la inaltimea zidurilor.

Arhitectura romanica foloseste, la fel ca arhitectura romana, bolta in leagan de forma arcului in plin centru sau frant, bolta semicilindrica, bolta in cruce, bolta formata dintr-o singura semicupola, cupola circulara sau octogonala cu pandantivi sau trompe.

Cupola romanica a cunoscut 2 aplicatii. Prima, este cazul cupolei unice, inaltate pe careul format prin intretaierea navei cu transeptul (de exemplu: San Marco din Venetia, Domul din Padova, etc. ). In acest caz, cupola centrala este mai inalta decat celelalte si este adeseori ridicata pe o portiune de zid cilindrica sau poligonala, goala, formand deci temelia cupolei prevazuta cu ferestre, avand astfel o importanta functie de iluminatie: este asa numitul turn-lanterna. Elementul legat in mod nemijlocit de acoperirea interiorului romanic cu bolta este arcul.

Majoritatea portalurilor romanice sunt surmontate pe un panou semicircular, timpanul, cuprins intre un arc si piatra orizontala monolita, sculptata sau nu, asezata pe stalpii de sustinere ai portalului. Pentru a usura apasarea lintoului, golul portalului era divizat de un stalp median de piatra care in constructiile gotice va prezenta o statuie. Timpanele sunt fie pictate, fie ornate cu basoreliefuri.

Arcatura este succesiunea de arcade mici, reale sau aparente, utilizate chiar din epoca merovingiana, care devine foarte frecventa. Este un element arhitectonic atat functional, cat si decorativ.

Suportii folositi de arhitectii romanici prezinta o mare varietate de forme. Coloana se intalneste destul de fregvent in arhitectura romanica lombarda si germana, dar mult mai rar in Franta si de obicei doar pentru a sustine arcadele mai inguste ale deambulatoriilor.

O functie aproape exclusiv ornamentala si de prestigiu are „flesa” sageata, extremitatea foarte elansata a acoperisului unui turn-lanterna sau aunui turn-clopotnita. Incepand cu sec. XI, in Franta s-au construit clopotnite pe baza patrata, surmontate de conuri sau de piramide zidite din piatra. Cand acoperisul acestora are o forma conica sau piramidala, se inalta din ce in ce mai mult, devenind tot mai ascutit, de unde si denumirea de”sageata”. Conica sau piramidala, flesa este asezata fie direct pe turnul cu baza patrata, fie pe un tambur. Pe langa aspectul sau de o eleganta suplete prin panta foarte rapida a acoperisului sau, flesa prezinta si avantajul de a nu exercita asupra zidurilor turnului care o sustine decat o apasare foarte aproape de verticala.

Fatada unei biserici romanice are adeseori frontonul ornat cu goluri cruciforme, cu o fereastra rotunda bogat decorata, cu figuri sau capete umane in relief, cu medalioane, etc. In fine, un alt element decorativ propriu arhitecturii romanice este acroterul, indepartata mostenirew din arhitectura templelor antice etrusce sau o piesa ornamentala de mici dimensiuni plasata in varful triunghiului unui franton, in general o cruce. Cand crucea-acroter nu este asezata pe fronton, ci pe creasta orizontala a zidului unei fatade, poarta numele de „cruce antefixa”. Vicisitudinile intemperiilor au facut ca aceste acrotere si antefixe sa dispara aproape toate.

De arhitectura romanica este strans legata activitatea mesterilor constructori ”comacini” si a decoratorilor „cosmati”, care i-au imprimat stilul lor foarte original.

Anumite grupuri de zidari si de cioplitori de piatra sunt numiti „magistri comacini”, care au activat in Lombardia, de unde activitatea lor s-a extins in Elvetia, Valea Rhinului si pana in Burgundia, iar in Italia Meridionala, pana la Bari. Constructiile lor se distingeau prin faptul ca sistemul lor de aconstrui nu se mai baza pe canoanele numerice si geometrice ale traditiei bizantine si paleocrestine, ci pe cunostinte tehnice practice, empirice. In mod concret, tehnica mesterilor comacini avea ca rezultat accentuarea maselor cladirii, ale zidurilor, folosind in acest scop glafurile sau „strombaturile” profunde, pilastrii masivi in locul coloanelor, nise mari in exteriorul absidelor, iar pe fatade, elemente arhitectonice decorative foarte proeminente:balcoane, galerii, cornise, pilastrii, modanaturi. Toate aceste inovatii au dus la o arhitectura masiva, relativ scunda ca inaltime, dar care creeaza o puternica impresie de soliditate si de forta si in care apar de pe acum elemantele structurale si decorative dezvoltate in continuare de marea arhitectura romanica.


1 user online
Useri autentificati: